Între tăceri și cuvinte

Retrospectivă. Despre adevăratele valori și o iubire ilimitată

"Nu exista prietenie sau dragoste mai mare ca aceea a unui parinte pentru copilul sau."
– Henry Ward Beecher

Când vine vorba să scriu ceva despre părinți, îmi dispare orice urmă de inspirație. Și nu știu de ce, se risipește în partea obscură a imaginației mele. Dar astăzi mi-am luat inima în dinți și am zis că acum e momentul.

Risipim și așa puținul timp pe care îl avem pe rețele de socializare vorbind cu persoane necunoscute și nu găsim un minut ca să o sunăm pe mama sau pe tata, iar vizitele... vizitele devin din ce în ce mai puține. Am schimbat demult prioritățile, și din păcate nu am făcut alegerea cea mai bună. Dacă m-a învățat ceva vremea petrecută printre străini, este că nimeni nu te va iubi așa cum o face mama, și nimeni nu te va apăra cu atâta dîrzenie ca tata.

Din păcate timpul nu așteaptă, este nemilos și nu cruță. Să facem un exercițiu de imaginație. Închide ochii, strâns. E o beznă cumplită. Încă nu îi deschide, încearcă să îți asculți sufletul, și răspunde sincer la următoarea întrebare: dacă s-ar întâmpla ceva cu tine, cine ar fi prima persoană care ți-ar fi alături? Nu, nu e prietenul ăla al tău cu care ieși zilnic la cafea, așa-i? Și nici ăla cu care ai conversații interminabile pe messenger sau instagram. O, cu siguranță nu e nici ăla căruia
zilele trecute i-ai împrumutat o sută de lei.

E mama, și e tata. Indiferent de orice, indiferent când, cum și unde, ei îți vor fi alături, la bine și mai ales la rău. Am uitat să prețuim lucrurile cu adevărat valoroase, cum ar fi dragostea față de părinți, și umblăm ca nebunii după niște fantome inexistente.

Goana interminabilă după o pânză țesută din iluzii, asta am ajuns să facem. Cică, suntem siliți de circumstanțe! Nu! Nu suntem, nu suntem siliți de nimeni, suntem prizonierii propriilor noastre temeri, și eșecuri.

Nu știu unde voi ajunge, nu știu nici măcar ce vreau să fac cu viața mea sau ce decizii ar trebui să iau și pe care să le evit cu desăvârșire, trăiesc cu incertitudinea zilei de mâine, dar un lucru știu sigur. Atâta timp cât inima mea încă bate, și cât nisipul clepsidrei mele încă nu s-a scurs, eu voi fi recunoscătoare părinților mei. Ei mi-au făcut cel mai frumos cadou, m-au adus pe lume, și m-au modelat după cum au crezut de cuviință.

Mama mi-a împletit în păr calitățile sale cele mai bune, iar tata mi-a dat din culoarea verde a ochilor săi. Mi-au țesut o rochie din speranțe și mi-au sărutat obrajii cu atâta dragoste, încât a rămas o urmă de iubire acolo, sub formă de gropițe.

Iubiți-vă părinții, și nu îi lăsați să se stingă de singurătate și să se ofilească de dor.

Iubiți-vă părinții, căci doar ei vă iubesc de la primul vostru strigăt până la ultima lor suflare.

Până la următoarea pagină.
Cu drag,
M. 💫