„Istoria albinelor” de Maja Lounde

Am comandat această carte iarna, alături de încă alte trei, era perioada în care încă nu aveam grija economisirii banilor. Astăzi în schimb, să-mi cumpăr o carte mi se pare un mic lux, o mică plăcere vinovată. Și totuși, am cumpărat-o acum trei ierni aproape. Văzusem pe instagram o poză în care o persoană, destul de influentă în mediul online, recomanda această carte. Am decis să o iau. Am început să o citesc. Trebuie să recunosc că mi-a venit destul de greu. Am avut și câteva tentative de a o părăsi, și chiar am lăsat-o pentru câteva luni, pentru a o relua din nou și a o sfârși.

Nu este genul de carte pe care să o citești dintr-o răsuflare, sau poate că este, dar nu a fost și pentru mine. Mi-a venit greu să o citesc pentru că fiecare cuvânt tipărit acolo, prezenta viiorul nostru. Istoria albinelor este un roman în care realitatea superă nota ficțională. Un roman în care autoarea a împletit trecutul, prezentul și posibilul viitor. Trei narațiuni a unor trei personaje absolut diferite, fără vreo tangeță între ele, care trăiesc în perioade și continente diferite, Europa (1852), America (2007) și Asia (2098).
 Nu vreau să fac aici un rezumat al cărții, încerc să descriu sentimentele mele atunci când închid ochii și îmi amintesc ce stări m-au cuprins când am parcurs cartea.

Ce ar fi cu viața noastră dacă ar dipărea albinele de pe pământ? Aceasta a fost întrebarea care m-a urmărit în continuu, timp în care am lecturat romanul. Și răspunsul se găsește chiar din primul capitol, până la ultima pagină întoarsă. Nu suntem conștienți cât de importantă este natura din jurul nostru, și cât de importante sunt toate viețuitoarele, în special albinele. Da, niște viețuitoare atât de mici, au un rol uriaș în viața noastră.
„Pentru a trăi în natură, în armonie cu natura, trebuie să detașăm de propria  noastră natură”, spune autoarea.

Nuștiu dacă aș mai vrea să mai recitesc odată acest roman, să nu mă înțelegeți greșit, este o carte superbă, cu un sens profund, dar dacă aș avea ocazia să o mai răsfoiesc odată, nu aș face-o. Mi-e frică de cuvintele scrise acolo. În ciuda faptului că mi-am făcut notițe, și mi-am pus chiar și semne pe paginile sale, astăzi o redeschid cu temeri. Suntem încă nepregătiți să acceptăm ceea ce autorul demult a înțeles. Pardon, nu vreau să generalizez. Nu sunt încă pregătită să conștientiez mesajul pe care Maja Lounde l-a ascuns la vedere. Nici nuștiu dacă voi fi vreodată.

Făcând abstracție de aceste sentimente tumultoase, cartea este una care își merită tot timpul petrecut (în nici un caz pierdut) cu ea. Și toți banii, desigur.  Fiecare persoană are o modalitate anume de a percepe lucrurile, iar eu am perceput culoarea galbenă a acestei cărți ca o metaforă. Ca un semn, sau o avertizare despre un pericol, sau o problemă,  pe care încearcă autoarea să ne-o prezinte.