Recenzie de carte

„Mythos” de Stephen Fry

„Cunoaște-te pe tine însuți”

Există oare cineva în această lume care să nu cunoască cine sunt zeii greci? Sau cineva care să nu fi auzit despre puternicul și neînfricatul Zeus, zeul fulgerelor, despre aventurile lui Ulises sau despre Prometeu?! Probabil că da, dar tind să cred că procentajul este unul foarte mic.

Copil fiind, am avut mereu o înclinație aparte pentru cultura greacă, am fost pasionată de tot ce înseamnă zei, mituri, legende și povești cu eroi grecești. Când a început totul? Nu aș putea să zic, dar știu de unde a început totul, și cum anume.

Aici firul narativ mi se încâlcește cu evenimentele care au avut loc, și cele pe care probabil mintea mea le-a inventat. Cert este că dragostea mea pentru mitologia greacă a înflorit atunci când am împrumutat de la biblioteca școlii cele două volume ale lui Alexandru Mitru intitulate „Legendele Olimpului”. Ohh, le-am savurat cu atâta patos, fiecare filă era ca o melodie pentru sufletul meu. Nu știu ce am înțeles din ele, sau cât la sută mi-a fost clar, dar știu sigur că după ce le-am returnat înapoi bibliotecarei, mi-am conturat un plan, cu ajutorul căruia ar trebui să mai găsesc material de „rumegat”.

Din păcate bibliotecile de la sat nu prea au o mare varietate de volume, și căutările mele au încetat cu timpul. O altă carte care mi-a redat suflul, a fost Daphnis și Chloe a lui Longus. Ne-a fost recomandată de către profesoara de română. Am terminat-o în câteva ore, nici nu mi-am dat seama când s-a sfârșit (cert e că era foarte mică). Dacă ar fi să o mai recitesc acum, probabil că nu mi-ar plăcea atât de mult, dar atunci, frivolitatea și inocența vârstei m-a făcut să îndrăgesc și mai mult această cultură străină nouă (cu excepția unelor momente de „zoofilie”, pe care astăzi le văd altfel).

Aceste două cărți ( de fapt, au fost trei, Legendele Olimpului ale lui Mitru erau din două volume, cum am mai menționat adineauri: Primul Volum, Zeii, cel de-al doilea, Eroii) au fost temelia a ceea ce avea să devin eu. Nu mai menționez despre faptul că am devorat în patru zile cele 5 volume de cărți despre Percy Jackson. Baza era deja pusă, mie-mi rămânea doar să adaug cărămidă cu cărămidă pentru a-mi ridica „templul”.

DESPRE MYTHOS

Mythos a lui Stephen Fry mi-a făcut cu ochiul multă vreme de pe rafturile celor de la Cărturești, până în ziua în care am decis să o cumpăr (chiar atunci când am împlinit 25 de ani). Nu m-am avântat să o citesc deodată. Nici gând. A trebuit să aștepte peste șase luni. Nu din lipsă de dorință, ohh, nu. Eram nerăbdătoare să o răsfoiesc, pur și simplu simțeam că nu este momentul potrivit, încă.

În luna septembrie am decis totuși să mă apuc de ea. Mi-a fost ușor să o citesc, chiar dacă cantitatea de informație era uluitoare. În mare parte, o știam deja.

Dar totuși, am savurat-o. În sfârșit am găsit o carte în care fiecare personalitate își are rolul și timpul potrivit pentru a se descoperi. Mi-a plăcut foarte mult modalitatea în care începe relatarea. În majoritatea poveștilor, da, poveștilor pe care le-am citit, acțiunea era parcă trasă de păr, totul începea cu zeii deja în culmea puterilor, cu Zeus pe tron. Toate lucrurile deja își aveau firescul, dar cum s-a ajuns acolo, de unde, foarte puțini relatau, și cei care o făceau, o prezentau într-un mod fugitiv. Stephen Fry însă, a început cu începutul. Cu haosul, cu forțele primordiale, cu alte cuvinte, cu teoria Big-Bang-ului în viziunea grecilor antici. Totul este divizat. Prima divinitate a fost HAOS.

„Pantalonii tăi au fost la început atomi haotici, care cumva au fuzionat în materie, apoi materia s-a transformat de-a lungul eonilor în substanță vie, care a evoluat treptat într-o plantă de bumbac, iar bumbacul a fost țesut într-o stofă frumoasă ce-ți învelește minunatele picioare”.

Din Haos a apărut Primul Ordin: EREBUS/ÎNTUNERICUL și NIX/NOAPTEA. Acesta a creat ziua și lumina.

Tot Haosul a creat-o pe GAIA/ PĂMÂNTUL, cea care va fi mama creatoare a tot ce știm noi astăzi și pe TARTAR/ADÂNCURILE și cavernele de sub pământ (a nu se încurca cu felul de mâncare).

Primul Ordin la rândul său dă naștere celui de-al doilea Ordin, în frunte cu URANUS, fiul Gaiei, care și-o va lua de soție pe însăși Gaia. De notat faptul că pe atunci nu exista noțiunea de incest.

Nu voi sta să enumăr toți zeii celui de-al Doilea Ordin, întrucât sunt mulți, ce trebuie de știut este că Uranus și Gaia îl vor crea pe Cronos, care la un moment dat își va detrona tatăl și o va lua de soție pe sora sa, Rhea. Din această legătură va apărea și cel de-al Treilea Ordin, cel pe care noi îl cunoaștem și despre care am auzit atâtea.

Până să ajungă la culmile puterilor, al treilea ordin, sau Zeii Olimpului, au dus un război (cunoscut ca și Încleștarea Titanilor) cu proprii lor părinți, dacă se poate să le spunem așa, ieșind învingători.

Odată cu gloria lor, lumea a început să se schimbe. Romanul lui Fry ne aduce pe tavă explicațiile unor lucruri care astăzi ni se par firești. De exemplu de ce albina moare după ce își înfige acul său otrăvitor în dușman:

„De aici înainte, strânsul mierii va fi mai ușor pentru tine, căci din porunca mea (N.B din porunca lui Zeus), nu vei mai trudi singură. Vei fi regina unei întregi colonii, a unui roi de supuși eficient, mai mult decât atât, am să-ți dau un ac dureros și fatal. [...] deși va produce o durere ascuțită celui pe care îl vei înțepa, ție și semenelor tale vă va aduce moartea. Așa să fie!”

Romanul ne oferă explicații la aproape tot ce ne înconjoară. Descoperim de unde au apărut florile pe care astăzi le vedem oriunde și care este povestea fiecăreia:

„[Apollo], amestecând sângele muritor care țâșnea din fruntea iubitului său cu lacrimile lui divine și înmiresmate. Acest suc îmbătător a picurat pe pământ și din el a răsărit floarea delicată și parfumată care poartă numele lui Hiacintus”, cunoscută astăzi și ca zambilă.

Putem regăsi în rândurile interminabile și un pic de geografie, un pic de gramatică și desigur medicină. Un fragment care mi-a plăcut foarte mult, a fost cel care a explicat noțiunea de „narcisim”, de unde a început și cine a fost „întemeietorul” ei, ca să zicem așa.

„Narcis, zi de zi stătea la râu, iremediabil și profund îndrăgostit de propria-i reflexie, privindu-se, iubindu-se și dorindu-se, neavând ochi decât pentru el și niciun interes pentru nimeni și nimic în afară de el. […] Tulburarea de personalitate narcisistă este clasată în Manualul de diagnostic și statistică a bolilor mentale. Tulburarea de personalitate narcisistă despre care se discută în ziua de azi este marcată de vanitate, aroganță, o sete nestăvilită de a fi admirat, adulat și aplaudat, și mai ales, de obsesia propriei imagini. Sentimentele celorlalți sunt respinse vehement și călcate în picioare, în timp ce aspecte precum onestitatea, sinceritatea sau integritatea sunt ignorate cu seninătate”.

Acestea sunt doar câteva mici exemple despre ce aduce cu sine autorul și cum este prezentată lumea elenă.

Simt că aș avea mai multe de spus, dar nu vreau să obosesc prin detalii și amănunte care nu trebuie divulgate. În schimb, aș dori să menționez, așa ca la sfârșit, că am avut un gust amărui pe alocuri, și nu din cauza modului de exprimare, a acțiunii sau oricărui element de acest timp, în niciun caz. Din simplul motiv că am realizat că nu mai simt acea dragoste ca atunci când am luat pentru prima dată în mână Legendele Olimpului. Cruditatea cu care zeii erau înzestrați m-a făcut să mă îndepărtez un pic de ei. Lumea văzută cu zece ani în urmă, și cea de acum, sunt total diferite. Înainte totul era pus pe două rafturi: bine și rău. Acum în schimb, lucrurile capătă o altă nuanță. Și realizez că niciodată binele nu va exista fără rău, iar răul nu va putea supraviețui fără bine. Așa și zeii, pe cât de mărinimoși și înțelepți pot fi, pe atât de înșelători, pătimași și manipulatori ne pot fi prezentați. Prin altă ordine de gânduri, zeii au fost făcuți după chipul și asemănarea omului, și nu invers.

până la următoarea pagină.
cu drag,
M. ✨