Un pod și două maluri

 Vreau să cred că viața are pregătit ceva pentru mine. 

Că fiecare eșec e o încercare, iar fiecare încercare e un pas înainte. Uneori încep să simt că totul este atât de lipsit de sens, și caut motivație în jurul meu, mă agăț de orice lucru sau om de lângă mine, numai de mine nu. Și acum, scriind aceste rânduri, simt cum mi se strecoară printre degete orice urmă de speranță. 

Credeam că pot să fac ceva care să merite, că pot să fac un lucru bine. Doar credeam, doar mi se părea.
 Nu am în mine acea voință nevinovată de a schimba lumea, defapt, nu o mai am, cu fiecare zi ce trece, o simt tot mai departe și mai departe. 

Cred că viața de adult mă înghite. Problemele pe care singuri le creăm ca mai apoi să avem ce rezolva mă obosesc profund. Nu am fost făcută pentru această lume rece și incoloră. Sau poate invers. Poate am fost făcută exact pentru ea, ca să-i readuc din culoare și să-i dăruiesc căldură. Oricum a fi, e un duel între mine și restul lumii. Oare voi reuși să nu cad pradă tentației de a-mi inmărmura copilul din mine ? Sau poate voi reuși să-mi strunesc adultul care încearcă să pună stăpânire și pe ultima firmitură de clemență care mi-a mai rămas? 

Încerc să fiu aidoma unui pod între două maluri. Încerc. 
Mi-e frică de momentul în care furtuna îl va devasta, și totuși, încerc.